În weekend-ul ce-a trecut am mai adăugat vreo 1000 la numarul de km, număr deja cu cinci zerouri, făcuţi în ideea de a asculta muzici bune, sincere şi adevărate. Da, am fost printre acei norocoşi care şi-au dorit şi au reuşit să-l vadă şi să-l asculte pentru a doua oară pe Leonard Cohen. Dacă la prima lui incursiune la noi în ţară „am mers ascultator şi m-am întors fan”, la a doua incursiune „am mers fan şi m-am întors fan fericit”.

Dar să trecem la fapte, pentru că au fost 3 ore şi ceva de concert, 3 ore care, sinceră să fiu, chiar de-aş avea la îndemână toate dicţionarele lumii de cuvinte şi expresii, tot n-aş reuşi să descriu ce-am simţit atunci, rămân la părerea că unele lucruri nu se pot povesti. Dar să-mi fie iertat, am să mă fac de ruşine din nou în încercarea-mi palidă de a spune cum am simţit eu concertul.

Am ajuns la locaţia cu pricina teribil de târziu, pe la 8 fără 20, asta pentru că distanţele capitaliste sunt năucitoare pentru nişte bieţi provinciali. Ne-a întâmpinat un control cât se poate de sumar al biletelor şi al genţilor, încât cred că puteai intra cu tot ce-ţi doreai. Intrând pe stadion, am dat de o mare de scaune albe (spre gri) de plastic, dispuse ordonat după sectoare pe terenul de joc. Din păcate, jocul de rugby se joacă pe teren plat şi prin urmare, nu exista rampă, astfel că cei fără pile la Cel de Sus (adică non-VIP) aveau şanse nule să zărească scena printre umerii laţi ai celor din faţa lor. Nu pot să omit cu nesimţire nici celebrele cozi la bere şi suc, cred că avem patent pentru aşa ceva, dar coada de la baie din pauza dintre reprizele de cântat a fost şocantă de-a dreptul. Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu nu mă duc la baie cu o oră-două înainte să simt nevoia şi asta cu siguranţă nu în timpul unui concert Leonard Cohen, prin urmare multă lume s-a abţinut din greu. Nu pot să nu mă înclin în faţa organizatorilor pentru că ne-au dat şansa de a-l (re)întâlni pe acest artist, dar scuzaţi-mă, nu aşa se organizează un concert de aşa calibru. Însă fiind mândri posesori ai unei ţări mici din sud-estul Europei, nevindecată încă de bolile comunismului, înghiţim şi mergem mai departe, „prin ploi şi vânt nebun”.

Chiar dacă la nivel organizatoric lucrurile au fost cam dezolante, prestaţia celor de pe scenă a spălat cu vârf şi îndesat onoarea organizatorilor. Astfel, la 8 şi 5 minute cred, deja se auzeau primele acorduri ale deja prea cunoscutei piese „Dance me to the end of love”, urmată de „The future”, „Ain’t No Cure For Love”, „Bird On The Wire” sau „Everybody Knows”. La sfârşitul ultimei piese mă gândeam deja la o discuţie avută cu nişte prieteni, dacă oare va fi acelaşi playlist, aşa părea. Dar aşa, pe nesimţite, s-au făcut auzite primele acorduri ale piesei „In my secret life” şi în acel moment mi-aş fi aprins două ţigări (prietenii ştiu de ce ), dar, surprinzător, publicul român a respectat această cerinţă a organizatorilor în proporţie aş zice de 90%, aşa că, prin urmare, m-am conformat şi eu, frumos oricum. Da, din fericire Sharon Robinson, vocea complementară şi coautoare a multor piese ale lui Leonard Cohen, a venit de această dată, anul trecut nefiind prezentă din motive de sănătate.

Au urmat piese mai noi sau mai vechi, mai cunoscute sau mai puţin cunoscute, momente recitative, o pauză de 10 minute, două biss-uri. N-am să trec la înşiruirea banală a pieselor, le puteţi găsi aproape în orice ziar ce-a scris despre acest eveniment.

Un moment special al concertului a fost prezentarea bandului, band construit clar în ideea de a-l evidenţia pe Cohen, lucru firesc dealtfel, dar fiecare membru al trupei a avut cel puţin un moment de glorie. Şi Doamne, ce momente! Am să folosesc aceleaşi caracterizări în limba engleză, pentru că sincer, traducându-le în româneşte, îşi pierd tot farmecul. Astfel, de la stânga la dreapta, privind spre scenă: “the shepherd of the strings”, Javier Mas (bandurria, laud, archilaud, 12-string acoustic guitar), “on the instruments of wind”, Dino Soldo (sax, clarinet, dobro, keys), “on all the guitars, signature of soul”, Bob Metzger (electric, acoustic & pedal steel guitar), “our time keeper, the prince of precision”, Rafael Bernardo Gayol (drums, percussion), “the impeccable Neil Larsen” (keyboards & Hammond B3 accordion), “my collaborator, the incomparable” Sharon Robinson, “the sublime” Webb sisters, “our musical director” Roscoe Beck (musical director & bass).

Cât despre Leonard Cohen, la aproape 75 de ani e mai viu decât mulţi dintre noi la 20-30 de ani, pe scenă îşi trăieşte fiecare vers, de parcă acum o secundă l-ar fi scris şi aşa ceva nu cred că se învaţă, trebuie să te naşti cu acest dar. Comparativ totuşi cu anul trecut, parcă l-am găsit uşor mai obosit şi parcă mai puţin dispus la micile sale autoironii (delicioase dealtfel) sau la dialog cu publicul.

Fiind încă poate sub vraja excelentul DVD lansat în acest an, „Leonard Cohen – Live in London”, sinceră să fiu, mi-au lipsit câteva momente de acolo. Aş fi dat chiar şi „Tower of Song” pe momentul recitativ „A thousand kisses deep”, mi-a lipsit enorm de mult „Democracy”, dar cel mai mult mi-au lipsit implicarea şi reacţiile publicului britanic.

O să-mi permit să vă mai reţin preţ de o frază, ce-i drept cam lungă. Ce face Leonard Cohen pe scenă împreună cu al său band e antishow (antidivertisment) total, dar un antishow care, de ce să nu fim pragmatici, vinde bine. Probabil şi-n spatele lui se află o mică industrie de făcut bani, pentru că ne place sau nu, aceasta e lumea în care trăim. Dar contează? Eu spun că nu, din moment ce avem de-a face cu „un produs muzical” de asemenea calitate, cu artist absolut unic şi irepetabil, înconjurat de muzicieni desăvârşiţi. Nu pot încheia decât prin a-i mulţumi în stilul său caracteristic: „Thank you, mister Leonard Cohen and drive safe !”.

Popularity: 4% [?]